'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Interviu cu psihologul Gabriela Domniţa, realizat de Nicoleta Pălimaru.

Nicoleta Pălimaru: – Stimată Gabriela Domnița, meseria dvs. nu este deloc ușoară. Cum e să lucrezi ca psiholog cu copiii de la o grădiniță și o școală creștină?

Gabriela Domniţa: – Munca de psiholog este una pe cât de solicitantă, pe atât de aducătoare de satisfacții. Dincolo de orice obiective și scopuri pe care le presupune consilierea psihologică, copiii reușesc mereu să mă surprindă și să mă bucure cu deschiderea și spontaneitatea lor față de adultul care îi ascultă. În ce privește profilul creștin al celor două unități de învățământ, acesta devine evident în special la nivelul colectivității, atunci când copiilor le sunt familiare – aș spune mai familiare decât în învățământul neconfesional –, comportamentele altruiste, responsabilitatea pentru efectele pe care propriile acțiuni le au asupra celor din jur, bucuria împărțirii lucrurilor și a împărtășirii experiențelor cu cei din jur. În plus, observ și la părinți asumarea unor valori mai puțin cultivate în societatea individualistă în care trăim, cum sunt toleranța, grija și responsabilitatea față de cei din jur, un accent mai mic pus pe dezvoltarea spiritului competitiv al copilului și o mai mare atenție față de formarea caracterului copilului.

N. P.: – Ce dificultăți întâmpinați în munca cu copiii, pe de o parte, şi în cea cu părinții, pe de altă parte?

G. D. – Dificultățile pe care le întâmpin în munca cu copiii sunt, de fapt, dificultăți ale părinților în a înțelege modalitățile în care modul lor de viață și comportamentele lor influențează dezvoltarea copiilor. Familia funcționează ca un sistem, în cadrul căruia anumite comportamente ale membrilor sunt inhibate, iar altele sunt încurajate de ceilalți membri, la nivel conștient sau nu. Există părinți care se așteaptă ca, atunci când recurg la ajutorul unui psiholog, implicarea lor în continuare în rezolvarea problemelor să fie una redusă: psihologul discută cu copilul, îl implică în anumite activități, iar comportamentul copilului se schimbă în bine și rămâne așa. De fapt, rolul psihologului este acela de a facilita definirea și înțelegerea corectă a problemelor, identificarea modalităților de a le rezolva și acela de a sprijini copiii și părinții în procesul de schimbare. Așadar, atunci când un copil se comportă problematic, este necesară implicarea întregii familii, sau cel puțin, a unui părinte, pentru ca schimbarea să fie reală și de durată.

Capacitatea de decizie și, deci, responsabilitatea copiilor pentru modul în care ei se comportă – și mă refer aici mai ales la comportamentele problematice ale copiilor – este limitată și ea crește odată cu vârsta, odată cu dezvoltarea cognitivă și emoțională a copilului. Multor părinți le este foarte greu să înțeleagă că, de cele mai multe ori, stilul lor de a interacționa cu copilul este cel care favorizează apariția și menținerea unor comportamente nedorite la copil.

În plus, sesizez de multe ori faptul că părinții zilelor noastre refuză modelul de educație pe care l-au primit ei înşişi: adesea îmi spun că nu doresc să își crească copiii așa cum au fost crescuți ei de părinții lor, care au fost prea stricţi, sau prea severi, cu prea multă constrângere, prea multe lipsuri materiale, iar stilul acela nu se mai potrivește în societatea noastră. Este o atitudine bună, pentru că presupune reflecție asupra a ceea ce își propun în educarea copilului. Pe de altă parte, mulți dintre cei care refuză în mod explicit acest model de educație nu știu ce să pună în loc: încearcă de multe ori să compenseze lipsurile – materiale sau sufletești – din copilăria lor, dar viziunea lor despre educația copilului nu este una coerentă și atunci ei ajung să oscileze între atitudini prea tolerante și unele prea severe, cu tot bagajul de vinovății și îndoieli care rezultă din asta. Sugestia mea pentru cei care se consideră în această situație este să încerce să fie cât mai consecvenți în ceea ce doresc să impună copilului și în ceea ce doresc să tolereze: pentru copii este mai bine să aibă de-a face cu un părinte mai sever, dar previzibil în severitatea lui, decât cu unul mereu cuprins de îndoieli, care are față de faptele nepotrivite ale copilului reacții schimbătoare: uneori le pedepsește, iar alteori le trece cu vederea.

(continuare în numărul următor)