'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Am învăţat, de-a lungul anilor, de la Mitropolitul Bartolomeu Anania că nu este suficient să vorbeşti oricând şi oricum despre păcatele lumii în care trăieşti. O lume infestată, fără nicio distincţie, de manipulare, calomnie, compromis, impostură, duplicitate, clientelism, intoleranţă, corupţie (inclusiv în Biserică), asasinat moral, aroganţă cu aer de asceză şi vânzare de frate. Iuda, duhul perfid, plimbându-se nestingherit „prin societate, prin istoria omenirii, dar şi prin creştinătate” (Corupţia spirituală, 2011, p. 129). Instinctul dezbinării ca justificare cinică a laşităţii şi a trădării. Despre toate acestea nu poţi scrie decât rămânând în Iisus, ceea ce înseamnă să rămâi în Adevăr şi în dreptatea credinţei. Să nu confunzi imaginea din ceruri a unei instituţii cu cea de pe pământ.

Este lecţia discret ascunsă în glosa lui Gala Galaction, reprodusă acum întâia oară, cu titlul: La ţărmul dezorientării, din vechea „foaie de zidire sufletească” Ortodoxia (anul I, nr. 8, 29 octombrie 1933, p. 1; în seria de Opere, ediţia Teodor Vârgolici, textul lipseşte). Ca exerciţiu spiritual de sinceritate şi de cultură a primejdiei de noi înşine, ideile romancierului se întâlnesc cu multe din predicatele lui Valeriu Anania despre asumarea adevărului ca problemă de conştiinţă şi de libertate interioară. Înţeleasă această libertate ca virtute creştină şi ca limită ziditoare de trăire evanghelică, de jertfă a iubirii şi de plenitudine a sufletului în beţia dragostei de Dumnezeu.

Portretul blândului Galaction din Rotonda plopilor aprinşi este absolut fabulos. Între fascinaţia omului („barbă magnifică, odihnită pe piept într-o revărsare de linişti”) şi mitologia bolii (şase ani de „neputincioasă rugăciune a sufletului către propriul său trup”) stă sugestia „cifrului fiinţial” şi a lăuntrului rotit în jurul stâlpului de foc. Textul ce urmează, mai puţin polemic decât pare, demistifică trufia de a crede că se poate trăi în Cuvânt, fără o trăire responsabilă în istorie, nu în istoria politică, fireşte, ci în istoria umanităţii evanghelice. Nu este pentru întâia oară când Gala Galaction scrie despre agurida din via Domnului, despre „neconformităţile bisericeşti”, despre „imobilismul organic” şi despre primejdia „înfrângerii confesionale” (vezi fenomenul, tot mai extins, al convertirii la religia islamică!). A mai făcut-o, cu optimism şi responsabil, în manifestul din 1909, intitulat: Apologia unei legi şi mai presus de ea: un principiu. „Orice s-ar întâmpla, trebuie să urgisim somnolenţa de până acum şi să ne gătim ca pentru o zi de sărbătoare sau de luptă. Eu unul, gonind îndoielile, toate temerile şi robust convins că Biserica Domnului nostru Iisus Christos e corabia vecinic dăinuitoare, vecinic biruitoare, pe toate mările noroadelor şi prin toate vijeliile vremilor, vă strig din prora ei: Sculaţi că este ziuă” (Opere, VI. Varia, Bucureşti, 2000, p. 64). Prin urmare, dilema din care nu se poate ieşi este veche de peste un secol: „Reînsufleţim Biserica sau o transformăm în muzeu naţional”?