'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

De foarte mulți ani satul românesc este atacat, insultat, ameninţat cu distrugerea, minimalizat. În ciuda tuturor acestor nedreptăţi, satul romanesc se încăpăţânează să existe, să funcţioneze, să fie viu şi să lupte cu înverşunare pentru starea lui. Această ură împotriva satului a fost comună tuturor regimurilor politice româneşti. Uneori această ură a fost îmbrăcată într-un limbaj lacrimogen sau "sămănătorist" ori într-o indiferenţă agresivă; alteori (sub comunism) ura a luat forme bestiale, demonice. Dacă ar fi să încadrăm într-o perspectivă istorică mai largă această ură fără margini, ea ar trebui încadrată în conflictul străvechi dintre sedentari - adică oamenii pământului -, şi nomazi, adică trecători, pleava în vânt.

Mai întâi se cuvine repetat că, într-un clasament al sistemelor de organizare omeneşti, satul românesc ocupă un loc de frunte.

Începutul satelor se pierde în negura vremii. Oricum, săpături arheologice au atestat existenţa unor aşezări de tip sătesc pe teritoriul de azi al României încă din vremea neoliticului. Prezenţa structurilor săteşti este documentată, pe acelaşi teritoriu, în tot cursul "mileniului întunecat" şi mai apoi. Cu toată dreptatea se poate spune ca Poporul Român s-a format "într-un sat"!

Atunci când satele încep să fie pomenite în documente scrise, deci din veacul XIII, ele apar ca nişte structuri sociale de o complexitate tulburătoare.

Erau structuri omeneşti care aveau în comun un teritoriu, pe care îl ştiau al lor "din veci". Fiecare familie avea în proprietate pământ arabil, livadă şi fâneaţă, iar întreaga comunitate avea în devălmăşie folosul pădurii, apelor şi păşunilor montane. Pământul în devălmăşie sub nici o formă nu putea fi înstrăinat, sub osânda blestemului comunitar.

Dar dincolo de această realitate economică şi socială care, inevitabil, era cea surprinsă în documentele scrise, satul era o fascinantă comunitate spirituală.

Întreaga aşezare şi rânduială se aşezau în jurul Bisericii şi, de fapt, într-un înţeles mai adânc, satul era chiar Biserica, totalitatea poporului rugător. Din această realitate primă decurgeau toate celelalte: sentimentul familiei, grija de copii şi de buna lor creştere, solidaritatea comunitară. Nu este deci deloc surprinzător că aceste trăiri spirituale s-au exprimat în afară în frumuseţea portului şi a spuselor. Satul românesc unea ideal "eleganţa cu demnitatea şi demnitatea cu modestia".

Într-o asemenea organizare, conducătorii sau, mai exact, fruntaşii se impuneau firesc. Ei erau aceia care dovedeau mai mare pricepere, erau cei pe care, într-un chip deodată exact şi emoţionant, documentele îi numeau "oameni buni şi bătrâni".

Desigur, ar fi greşit şi naiv să ne imaginăm că în toate satele şi în toată vremea lucrurile s-au dezvoltat numai bine şi în chip ideal. Ceea ce este important este faptul că satul oferea cadrul care făcea cu putinţă ca lucrurile să se poată dezvolta în bine. Comunitatea se putea dezvolta în bine în întregul ei, şi în acelaşi timp persoana nu era în nimic diminuată, dimpotrivă, era promovată şi stimată. În comunitatea sătească, omul harnic şi răzbătător a fost întotdeauna stimat, dar numai atunci când el era deopotrivă cu milă şi înţelegere pentru semenii săi. Satul românesc a fost şi a rămas un strălucit exemplu de organizare omenească şi, grupat în uniuni geografice bine delimitate şi în care mai toţi oamenii erau rudenii de sânge sau spirituale (naşi, cumetri), au alcătuit "ţările" româneşti, din Bucovina şi până în Almăj. "Ţările" româneşti au fost şi au rămas matricea arhetipală a "românismului" şi garanţia perpetuării modelului existenţial românesc; a înţelegerii româneşti a diferenţei dintre bine şi rău.

Satele româneşti au fost sub permanent atac, economic, social, cultural. În chip miraculos ele au supravieţuit şi modul în care au ştiut să se adapteze condiţiilor fiecărei epoci şi să îşi păstreze identitatea şi caracterul este semnul sigur al vitalităţii lor.

În momentul de faţă, în vremea "globalismului" (care caută să înlocuiască "persoana" cu individual, cu numărul socio-economic), satele româneşti se află sub un dublu atac, din afară şi din interior.

Din afară sunt presiunile financiare, taxarea excesivă, "modele" culturale degradante, tentaţiile penibile. Din interior are loc acţiunea mişelească a unor "cozi de topor", indivizi care sunt gata să abandoneze şi să neguţătorească fiinţa satului; prin operaţiuni dubioase, prin "concesionări" şi aşa mai departe.

Dar mersul istoriei se schimbă. În ciuda triumfalismului lozincar, "globalismul' se dovedeşte falimentar moral. Satele româneşti vor ieşi biruitoare şi vor fi în fiinţă atunci când Cel care sta deasupra vieţii şi morţii va hotărî să vânture ca pleava stăpânirea vremelnică, din nou dovedind că "apa trece şi pietrele rămân".