'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

În anul 2014, un colectiv de cercetători, având în frunte un stareț, a alcătuit volumul Am înţeles rostul meu, subintitulat „Părintele Arsenie Papacioc în dosarele Securităţii”[1]. Acesta cuprinde 151 de documente inedite, aflate în Arhiva CNSAS, selectate din „3.500 de file din Fondul Informativ, peste 2.500 de file din Fondul Penal şi aproximativ 150 de file din Fondul Documentar”[2]. Scopul mărturisit al autorilor a fost acela de a ilustra momente din viaţa Părintelui Arsenie Papacioc, considerat de mulți „unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai îndrăgiţi duhovnici ortodocşi ai secolului XX”[3].

Între documentele reproduse de autori, care afirmă că Arsenie Papacioc nu a făcut, nici în libertate şi nici în detenţie, nici cea mai mică concesie opresorilor săi, care n-au reuşit să-i obţină colaborarea, se află Documentul nr. 39, având cea mai mare întindere, redat între paginile 144-157 ale volumului şi rezumat astfel: „Doc. 39. 2 august 1960. Notă informativă a sursei «Andreescu Teodor»: opiniile părintelui Arsenie Papacioc despre mişcarea legionară, pe care o consideră depăşită din punct de vedere istoric, despre intenţia de a crea un centru monahal de elită în mănăstirea Slatina, evocarea unor personalităţi precum părintele Cleopa Ilie, patriarhul Justinian[4], mitropolitul Iustin Moisescu, Andrei Scrima, despre cazul «Vladimireşti»”[5]. În fruntea amplei note informative se spune că a fost dată la „Întâlnirea efectuată de lt.-maj. Chirilă Sc. azi, 8 februarie 1960, în camera de anchetă a Penitenciarului Aiud”[6].

Arestat în ziua de 14 iunie 1958 şi condamnat în octombrie acelaşi an la 20 de ani de muncă silnică pentru participarea la reuniunile „subversive” ale Rugului Aprins, trecut iniţial prin închisoarea Jilava, Arsenie Papacioc se găsea, în august 1960, în închisoarea Aiud, unde va refuza „reeducarea”. Aici, ne spun editorii volumului, i se va deschide în ziua de 13 aprilie 1960 un dosar de urmărire individuală[7], ceea ce explică folosirea unui „informator de celulă” în persoana acelui „Andreescu Teodor”, care va face referire la ampla discuţie cu Părintele Arsenie. Aşa cum reiese şi din sumarul documentului rezumat de editori, unul dintre subiectele convorbirii îl constituie persoana Patriarhului Justinian.

Să ne apropiem de modul în care îl percepea marele duhovnic pe Întâistătător, printr-un pasaj-punte din nota informativă: „Afară de ILIE CLEOPA, PAPACIOC ANGHEL mai are un om pe care-l venerează cam în aceeaşi măsură, e vorba de Andrei Scrima. Acesta e macedonean de origine, în vederile lui este omul de viitor care va aduce merite nebănuite ortodoxiei. Spre deosebire de ILIE CLEOPA, acesta este un mare erudit care se face cunoscut în străinătate. A fost format în aceeaşi şcoală a Slatinei, unde s-a şi călugărit. Pentru capacitatea sa de intelectual a fost remarcat de patriarh, care l-a făcut bibliotecar la Patriarhie şi, acordându-i o atenţie mare, acesta l-a purtat o vreme «la dreapta sa», preocupându-se de formarea lui. A dus lupta noastră, a celor de la Slatina, intervenind în viaţa celorlalte mănăstiri cu succesul celui învăţat care se face uşor impus oriunde”[8].

Urmează relatarea, corectă în linii mari, a plecării în străinătate a lui Andrei Scrima, datorată Patriarhului Justinian. În acel moment, în discuție intervine un alt participant aflat în celulă: „Patriarhul Justinian este un om de valoare, un adevărat apostol, care a făcut mai mult decât ceilalţi până acum, şi când tu te gândeşti că în puşcărie oamenii îl vorbesc de rău, că ar fi omul regimului...”[9]. Conform informatorului, Părintele Papacioc a răspuns: „Vai, domnilor, nici nu poate fi comparaţie între el şi ceilalţi de până acum! Este omul cel mai indicat să conducă destinele bisericii azi, pătruns de o mare dragoste pentru biserică, organizator şi abil. Sunt sigur că niciun alt prelat n-ar fi făcut ce a făcut el în situaţia grea care s-a creat afară. A reuşit să împace biserica cu regimul şi acesta este cel mai mare merit al său, smulgând o serie întreagă de favoruri care poate surprind. // Folosindu-se de efortul pe care comuniştii îl făceau mai în anii trecuţi de a demonstra lumii apusene că la noi este libertate şi că biserica nu se face din partea lor să sufere, a reuşit să facă o treabă care poate fi socotită cea mai importantă. A iniţiat o legătură şi un schimb activ între centrele bisericeşti din spaţiul ortodox, popularizând o serie de figuri istorice şi actuale din viaţa bisericii noastre. E vorba de procesiunile din 1955, când la noi în ţară au venit reprezentanţi din toate bisericile Răsăritului şi când au fost sancţionaţi (corect: canonizaţi, n.n.) mai mulţi sfinţi părinţi cu merite din trecut (...). // A făcut unirea cu biserica rătăcită a greco-catolicilor, profitând de lupta pe care comuniştii o duceau împotriva catolicismului. // A organizat mănăstirile şi a intervenit în viaţa preoţilor făcând şcoli în care aceştia, indiferent de vechimea şi practica lor religioasă, au fost aduşi şi puşi în acord cu adevărata orânduială care trebuie impusă de preoţi în bisericile lor. // Autoritar, s-a impus penalizând orice abatere de la linia religioasă – lucru foarte important ţinând seama de delăsarea care caracteriza pe preoţii noştri. Pe mulţi i-a trimis la diverse mănăstiri, pentru un timp limitat, unde să se corecteze. A venit şi la noi, la Slatina. (...) Şi în sfârşit patriarhul a autorizat curentul nou creat de noi la Slatina, încurajându-l şi bucurându-se de el.» În altă ordine de idei, (Papacioc, n.n.) spunea: «Să nu vă gândiţi că patriarhul ar fi omul regimului, sunt dovezi evidente despre acest lucru»”[10].

La sfârşitul acestui elogiu, adus Patriarhului Justinian în vara anului 1960, într-o celulă a închisorii Aiud, editorii volumului adaugă în nota 120 de la pagina 152: „Opiniile părintelui Arsenie Papacioc, exprimate în anii de detenţie, sunt confirmate de analiza istorică făcută de George Enache, Adrian Nicolae Petcu, «Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română», Editura Partener, Galaţi, 2009”. Iată deci, în condiţiile dure ale detenţiei, într-o celulă de la Aiud, Părintele Arsenie Papacioc exprima adevărul, spre deosebire de atâţia alţii.

În anul 1991, a revenit pentru prima oară în ţară Andrei Scrima, nimbat de reputaţia sa teologală şi de calitatea de apocrisiar al Patriarhului Ecumenic Bartolomeu pe lângă Conciliul General Vatican II (1962-1965). Cinci ani mai târziu, Andrei Scrima publica volumul Timpul Rugului Aprins. Deşi Patriarhul Justinian se găsea la Iaşi, mai întâi ca episcop-vicar, apoi ca mitropolit, în perioada cea mai efervescentă a acestei mişcări spirituale ortodoxe, autorul cărţii găseşte de cuviinţă să-i adreseze următorul prinos: „Nu a fost deloc banală apariţia unei atare personalităţi în Biserica Română - a acelor vremi mai ales. Dacă înfăptuirile sale, să spunem exterioare, durează încă drept reuşite instituţionale, organizatorice, obşteşti, e mai greu de restituit omul însuşi, aşa cum a fost. Natural, simplu şi liber de vanităţi cărora, uneori, chiar exerciţiile ascetice le dau cu greu de capăt, omenia lui caldă şi primitoare se explica probabil (cel puţin în parte) şi prin trecutul lui de părinte de familie: în tinereţe fusese preot căsătorit (mai apoi văduv). Mai în adânc, el s-a vădit drept cineva care a asimilat cu adevărat conştiinţa slujirii ce îi revenea: de aici, autoritatea lăuntrică, precum şi claritatea cu care înfrunta întortocheatele raporturi cu puterea politică a timpului. Peste toate asperităţile şi deseori reaua-voinţă de care a avut parte, şi-a încheiat drumul pământesc cu liniştea şi demnitatea celor ce, spiritual, au biruit”[11].

---

[1] Arhimandrit Andrei Tudor, Mariana Conovici, Iuliana Conovici, Am înţeles rostul meu... „Părintele Arsenie Papacioc în dosarele Securităţii”, cuvânt înainte de ÎPS Serafim Joantă, Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014.

[2] Ibidem, p. 13.

[3] Ibidem, p. 12.

[4] Autorii volumului, între care un cleric, au ales, nu ştim din ce motiv, grafia „Iustinian” pentru numele Patriarhului Justinian, care toată viaţa a semnat astfel.

[5] Arhim. Andrei Tudor, Mariana Conovici, Iuliana Conovici, op. cit., p. 144.

[6] Ibidem.

[7] Cf. p. 38.

[8] Ibidem, pp. 150-151.

[9] Ibidem, p. 151.

[10] Ibidem, pp. 151-152.

[11] André Scrima, Timpul Rugului Aprins, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 121.